Nimeni nu este asigurat de sindromul arderii emoţionale. Persoanele ce lucrează în sistemul „om-om”, reprezentanţii profesiilor de ajutor – medici, preoţi, pedagogi, jurişti, lucrători sociali, psihoterapeuţi etc. sunt cei mai predispuşi riscului sindromului arderii.

Termenul de sindromul „arderii” a fost introdus în 1974 de către psihologul american Freudenberger. Primar el a fost utilizat pentru caracterizarea stării psihologice a persoanelor, activitatea cărora este legată de o comunicare intensă cu clienţii şi tensiune emoţională. Autorul susţine că, arderea profesională reprezintă „epuizarea energiei la specialiştii din sfera ajutorului social, ce se simt supraîncărcaţi de problemele altor persoane” 

Alt întemeietor al noţiunii de ardere, Maslach (1981), consideră că arderea reprezintă sindromul epuizării emoţionale, depersonalizarea şi micşorarea nivelului de realizări personale, care poate apărea la persoanele, activitatea cărora presupune o comunicare strânsă cu alte persoane. Este reacţia la supraoboseala cronică emoţională, provocată de comunicarea excesivă cu alte persoane, mai ales dacă acestea au careva probleme sau neplăceri.